Literatura română a dat scriitori intraductibili

Literatura română a dat scriitori intraductibili

Traducerea unei opere presupune translatarea propriu-zisă a cuvintelor, dar şi aşezarea informaţiei pe un suport cultural similar. Ca atare, ce se întâmplă în cazul în care contextul cultural şi valoric nu-şi găseşte echivalentul?

Este evident că operele îşi pierd deseori farmecul în traducere. Oricâte încercări au existat, opere colosale au fost minimalizate prin traducere şi nu din vina celui care a încercat să le traducă, ci datorită faptului că limbile alcătuiesc enunţuri în mod complet diferit. Un astfel de exemplu este opera lui Mihai Eminescu, considerată intraductibilă la reala ei valoare. De vină nu este doar faptul că tematica operei sale pare a nu mai fascina populaţia secolului XXI, ci şi profunda muzicalitate a versului, inovaţia poetului în privinţa rimei, structura novatoare a strofelor sale. Toate aceste aspecte nu se pot traduce… Pe cât de mistic este pentru literatura română, pe atât de insignifiant devine în literatura universală. Un astfel de scriitor ar fi meritat o limbă de circulaţie internațională…

De fapt, proza românească pare mult mai uşor de tradus, dar şi aici există unele excepţii (operele lui Liviu Rebreanu păstrează mult mai mult din farmecul scriiturii în traducere decât cele ale lui Ion Creangă sau ale lui Mihail Sadoveanu). Din păcate, cu cât opera dă mai multă dovadă de oralitate şi expresivitate, cu atât pierde mai mult în traducere. Din aceeaşi categorie face parte şi opera lui George Bacovia, care exprimă o întreagă existenţă prin economie de cuvinte. Dar esenţele nu-şi găsesc uşor echivalenţe…

Aruncând o privire asupra acestei situaţii, ne putem întreba dacă traducerea este cu adevărat defavorabilă operei sau paleta largă de scriitori universali ne minimalizează valorile?!?

By | 2018-01-03T11:29:26+00:00 ianuarie 5th, 2017|Articole|0 Comments