Orice absolvent al Facultății de Litere își amintește, atunci când se gândește la cele mai dificile traduceri pe care a trebuit să le realizeze, de operele marelui clasic român Ion Creangă.

Traducerea cu succes a operelor marelui clasic reprezintă o performanță pentru orice specialist în domeniu din cauza frazelor întortocheate, cu multiple explicații și presărate cu limbaj popular și regionalisme. De fapt, oralitatea stilului lui Creangă este cu adevărat dificil de tradus.

Cu toate acestea, Creangă a fost unul dintre preferații editurilor străine, deoarece editarea în limbi străine a început în anul 1910 cu o antologie tradusă de Gustav Weigand. Apoi, operele lui au fost traduse în franceză, engleză, rusă, cehă, sârbă, vietnameză, italiană, bengali, hindusă, singaleză, spaniolă, greacă, slovacă, albaneză, poloneză, estonă și chineză. Dintre acestea putem aminti Old Nichifor Coţcariul (1921), Recollections (1930), Souvenir d’enfance (1947), Die ziegen der Irinuca (1964), Auh chang DA-NI-LA (1962), Recordaceos d’enfancia (1947).

În ciuda numeroaselor traduceri realizate după operele scriitorului, orice traducător resimte ca pe un handicap imposibilitatea de a transpune în altă limbă întreaga voioșie și hazul emanate de operă. De exemplu, sintagma folosită de Creangă în Amintiri din copilărie, Vorba ceea: Au tunat și i-au adunat, a fost tradusă în limba engleză prin As the saying goes: They were like the two halves of an apple (erau ca două jumătăţi ale unui măr) de Ana Cartianu şi R. C. Johnson. Aceeași sintagmă apare în altă ediție sub forma: As the saying goes: They are both of a hair (sunt ca două fire de păr). Observăm astfel că, în ambele variante, traducerea pierde o mare parte din farmecul limbajului și păstrează doar sensul de bază al expresiei: acela al apartenenței.

Deși traducerile literare au limitele lor, acestea ne deschid noi orizonturi culturale la care nu putem accede decât folosindu-ne de munca traducătorilor.